Aripile gândului

Te-ai uitat vreodată spre cer, încercând să urmărești o pasăre cu privirea? 

Eu o fac chiar acum și o fac de fiecare dată când am ocazia să văd păsări dansând pe ringul nemărginit al cerului.

De fiecare dată când fac asta, colțurile gurii mele parcă nu se mai suportă și încep să fugă în direcții opuse, orientându-se în susul feței, mai-mai să-și ia zborul spre ai cerului pictori înaripați. 

Privindu-le în zborul lor necontenit parcă de nicăieri spre un alt nicăieri, tendința de-a fi egoist și invidios mi se accentuează și parcă aș vrea să fur și eu puțin din libertatea lor infinită, din abilitatea lor de-a zbura, să pot ajunge numaidecât în locurile în care numai gândul mă poate duce.

Din cauza aceasta imaginația mea mă îndeamnă să asemăn păsările cu gândul. 

Mă îndeamnă să-i creez gândului meu niște aripi și să-l las să zboare. Bine... Nu tot timpul, că ar obosi și m-aș pierde de tot. 

Însă atunci când amintirile mă cheamă, când viitorul imi cere să-l desenez, să mai pun câte-o cărămidă la castelul maiestuos pe care-l numesc viață, îi dau gândului meu frâu liber și-l las să-și fluture aripile spre cele mai frumoase și mai promițătoare locuri de pe-al meu pământ imaginar.