Rănile și ceața

Mergând pe stradă, eram învăluit în aburul rece al ceței. Luminile felinarelor erau singurele ce mă călăuzeau, razele lor făcându-și cu greu loc printre particulele de praf incolor ce levitau deasupra a tot și a tuturor. Cerul, stelele și luna erau de negăsit. Oamenii, la rândul lor, ori nu se mai zăreau nici de aproape, ori nu se mai zăreau deloc, fiind goniți spre case de frigul ce s-a năpustit asupra orașului odată cu venirea ceței.

Privirea încețoșată precum ochiul sufletului atunci când de-ale lui gene atârnă îngerii negri. Îngeri negri ce-i toarnă ură în iris, iar acesta din urmă se întunecă și transmite retinei doar imagini sinistre, imagini pline de durere, dezamăgire, pline de răutate.

Atunci când durerile, slăbiciunile emoționale ne acaparează sufletul, iar perspectivele pline de frustrare își ridică steagul deasupra câmpurilor minții noastre, claritatea vieții tinde să dispară.

Apare ceața.

Apare frigul.

Nu vedem încotro ne îndreptăm.

Avem nevoie de lumină.

Lumina felinarelor trage din răsputeri să ajungă la noi.

Într-un final, după eforturi îndelungate, reușește să ne atingă.

Reușește să ne lumineze calea.

Realitate sau doar percepție, pare că ne și încălzește.

Reușim, într-un final, să străbatem marea de aburi spre a noastră destinație.

Odată cu trecerea nopții, apare din nou soarele, iar ceața dispare.

Putem vedea.