Singurătate
Simți nevoia să fugi numai cât citești cuvântul. Știu.
Simți nevoia să te ascunzi. După prieteni, după familie, după parteneri, după animale de companie...
Simți nevoia să te scufunzi. În filme, în seriale, în cărți, în muzică, în droguri, în apă...
Simți nevoia să strigi. La stele, la lună, la tine însuți, la orice și oricine pare că te-ar putea auzi...
Simți nevoia să cauți. Gălăgie, distracții, relații, aventuri, neliniștea...
Simți nevoia să alungi cu orice preț. Liniștea...
Simți nevoia să te uiți. În oglindă, în reflexia apei, în întunericul ferestrei, în adâncuri...
Simți nevoia să cugeți. La persoane, la perioade, la momente, la emoții, la întâmplări...
Simți nevoia să fugi. De tot...
Simți nevoia să scapi. De singurătate...
Simți nevoia să evadezi. Din acest labirint, parcă nesfârșit...
Acest labirint din care pare că nu vei avea vreodată scăpare.
Acest labirint din care cauți cu disperare să ieși, iar cu fiecare viraj, cu fiecare persoană care-ți pășește pragul vieții crezi că ești mai aproape de ieșire.
Dar nu ești...
Cu fiecare persoană, cu fiecare relație, cu fiecare emoție puternică, cu fiecare legătură creată ești din ce în ce mai departe de ieșire și din ce în ce mai aproape de centrul labirintului.
Ajuns la capătul puterilor, pe culmile epuizării și ale disperării ființei interioare, singurul lucru pe care mai simți să-l faci este să te așezi.
Să taci și să asculți.
E liniște.
Parcă pentru prima dată, este cu adevărat liniște.
Brusc, podeaua labirintului pare mai caldă.
Pereții devin din ce în ce mai transparenți.
Poți vedea lumea exterioară.
Poți zâmbi.
În ochii tăi se aprinde din nou flacăra iubirii.
Față de sine, față de lume, față de labirint, odinioară simțit ca un izvor de disperare din care te înfruptai în neștire.
Acum, în șederea ta relaxantă și însuflețitoare pe podeaua labirintului te întrebi oare de ce fugeai?
Oare de ce ți-era atât de frică de singurătate?
De ce fugeai tot timpul, ba în stânga, ba în dreapta, ștergând cu palmele pereții prăfuiți ai labirintului când tot ce trebuia să faci era să te oprești și să te așezi.
Să te așezi pe podea, în singurul loc neprăfuit, în forma umbrei tale.
Loc care pare-se că aștepta să te așezi, să devii una cu el și odată întâmplate acestea din urmă...
Să renaști.
Singur, în liniște.